Dans in pereche

-De ce nu încerci?
-Crezi că ai putea să
-înţeleg? Nu m-ai lăsat niciodată să te înţeleg, niciodată nu
-ai reuşit. Ştiu. Întotdeauna a rămas o
-parte din tine nedesluşită
-ţie.

Stăteam de vorbă cu ea în cafeneaua micuţă şi plină de oameni de la colţul străzii. Zumzetul vocilor, clinchetul paharelor, claxoanele asurzitoare ne acopereau vocile, făceau din conversaţia noastră un secret îngropat pe veci în zgomot. Oricum, nici nu ne trebuia mai mult decât o clipă, o fracţiune cât de mică de linişte, să ne înţelegem. Era ca-ntr-un dans al vorbelor, un tango al cuvintelor, o atingere de palme ciudată, care transmite şi cea mai fină emoţie...

-...fă-mă acum să înţeleg. Crezi că
-pot? Depinde. N-am încercat în
-viaţa ta întreagă să dai cuiva şansa să te
-înţeleagă? Nu. Nu cred că e cineva în stare de lucrul ăsta. De fiecare
-dată când ai oferit cuiva un colţ de suflet, ce s-a întâmplat cu
-el? A rămas pe veci un dar. Dacă-ţi oferi sufletul tuturor, ce mai
-rămâne în tine? Golul.

În clipa în care am rostit ultimul cuvânt, şi-a scos ochelarii de soare care îi acopereau aproape în întregime faţa cu o mişcare bruscă. Atunci am înţeles de ce încetase de mult să-şi mai vândă sufletul pe gratis. Nu mai avea ce să ofere. Ochii ei erau reci, inexpresivitatea sufletului era încrustata adânc în ei. Acolo, înăuntrul ei, rămăseseră doar pilonii şubrezi care mai susţineau micile amintiri de ieri, de azi, artele banale de a şti să te scoli dimineaţa şi să mănânci, instinctele. În rest, un imens gol. Într-adevăr, îşi oferise întreaga pasiune altora, toate ideile le turnase cu poftă în minţile altora, până ce şi-a dat seama că...

-...pur şi simplu nu mai aveam ce simţi. Încercam să mă las dusă de val oarecum, să mă predau oricărei emoţii spontane pe care o interpretam pe faţa altcuiva, dar nu
-reuşeai. Erai pierdută in
-întuneric, căutam lumina soarelui care
-izbucnea dimineaţa
-prin draperiile dormitorului meu, însă era mai mult decât inutil. Era o
-sleire de puteri, o tortură fizică, pentru că
-psihic vorbind, de mult încetasem să
-mai interpretezi viaţa.
-Da...

A oftat, sau cel puţin aşa mi s-a părut.

-La ce...
-mă gândesc? La nimic. La
-amintirea pe care mi-o vei povesti?
-Poate...dar să ştii că nu am
-oftat?
-E de la ţigările pe care le tot fumez cu
-disperarea?
-leneşă şi fără
-viciu...
-menită să omoare
-timpul, pentru că
-nu mai pot dezvolta nici o
-dependenţă.
-Ştii, chiar dacă n-aş mai mânca
-trei zile?
-...o săptămână
-două...poate
-n-aş simţi nimic. Sunt imună la orice
-boală, virus
-sentiment, schimbare
-viaţă.
-Hai să-ţi povestesc ceva.

Şi am stat în cafeneaua plină cu oameni o groază de timp, vorbind despre Dumnezeu-mai-ştie-ce. Eu am băut cinci cafele, ea a fumat un pachet întreg de ţigări. Seara, am lăsat vreo cinci sute de mii pe masă şi ne-am ridicat. Mi se părea că se întâmplă ceva ciudat cu ea. Toată ziua vorbise într-un ritm ameţitor şi susţinuse dialogul pe care îl purtam împreună: eu cu ardoare şi cu setea de a o cunoaşte, ea cu calmul veşnic şi nepăsarea reflexă. Dar acum era altfel. Nu mai scosese un cuvânt de minute bune.

-Ce ai......

Aşteptam să-mi ia vorbele din gură, dar nu se întâmpla. Ceva nu era în regulă. Ştiu că ea nu simţea, dar eu parcă atingeam miezul mic şi chinuit al sufletului ei. Ăla mutilat. Ăla aproape inexistent. Ăla care totuşi mocnea înăuntrul ei. Ăla care încerca să strige, dar nu mai putea, nu mai avea cu ce, nu mai avea ce...

Şi-am înţeles în sfârşit ce se întâmpla cu ea de câtva timp. Cineva i-a acordat urechile pentru poveşti şi a trăit cu ea un dialog, a construit o amintire. Cineva a stat lângă ea în fum insuportabil de ţigară şi nu a plecat. Cineva a vrut cu tot dinadinsul s-o înţeleagă, chiar partea aia mică, rămăşiţele vieţii ei de până atunci. Eu eram persoana care nu i-a întors spatele, persoana care a rămas.

Şi m-am trezit aşa: eu o îmbrăţişam (sau ea mă îmbrăţişa, habar nu am, eram oricum prea buimacă şi prea emoţionată să-mi mai dau seama de ceva), ea plângea, plângea în hohote, plângea cu lacrimi curgându-i pe obraji şi apoi pe gât şi apoi pe gâtul meu. Şi plângea, frate, cu o emoţie care îi zvâcnea prin piele, prin tâmple, prin obraji, prin mâini, ce mai! prin întreaga fiinţă a ei care nu mai văzuse o aşa afecţiune de prea mult timp ca să nu se piardă cu firea... Ajunsese lumea de pe stradă să se uite la noi, dar de ce ar fi contat? Salvasem un om în ziua aia.

Ne-am plimbat...nici nu mai ştiu cât timp. I-am construit un suflet nou şi ea a promis că nu-l va mai vinde. Şi mi-a mulţumit. Şi m-a imbrăţişat din nou. Şi a mai plâns. Nici nu-ţi poţi închipui ce am simţit în momentul ăla. Mai simt şi acum exact acelaşi lucru.