Ceai

Ceai


de ce viaţa, cu vrute
şi nevrute, ne-nconjoară-n
flori ţesute strâmb, de-a-ndoaselea,
în carnea ochilor din suflet?

de ce curge lacrima-ţi
zadarnic?
obrajii-ţi ard
iar unghiile
ţi le-înfigi adânc
în umerii palizi şi goi,
crezând că viaţa
suflă-n sânge-un leac
pe care-l cumperi
cu durere?

...însă tu-ţi tai
singură răni şi-ţi faci
adâncituri în piele, numai pentru a simţi
că încă mai respiri, că degetele tale mişcă
în tandem cu firele de praf din suflet...

şi dansezi, agăţându-te
de lumina becului,
lumina focului,

de lingura
din ceai de iarnă;

picură cu lacrimi dulci,
nu mai simţi durerea-n
umerii acoperiţi
de praf.